Demnitate

as incepe cu o pauza. una lunga. pentru mine.pentru noi…

[                                                                                                                                          ]

nu am de gand sa ascund nimic. ma doare tare sufletul incat imi vine sa ma duc in padure si sa plang si sa urlu la toti copacii si la toate animalele pana cand raman fara suflare si fara lacrimi si cad amortita intre mormanele reci de zapada.

Pentru cine nu stie si vrea sa afle de ce ma doare va spun eu ca sa va scutesc de clasicele “ah…asta sufera din dragoste” sau mai stiu eu ce prostii.

Mi-am pierdut mama,mi-am pierdut prietena cea mai buna,mi-am pierdut sprijinul,stalpul de rezistenta,sensul ratiunii,al frumosului si al binelui. Mi-am pierdut increderea si mi-am pierdut zambetul si puterea de a ma bucura cu toata inima. Mi-am pierdut linistea si pacea,mi-am pierdut un membru parca…mi-am pierdut copilaria si mi-am pierdut diminetile vesele si serile lungi de taclale,mi-am pierdut omul pe care puteam sa il sun si de 20 de ori pe zi ca sa ii spun toate nimicurile….mi-am pierdut cuvintele  “mama”,”mamico”,”mamica mea”,”eu si mama mereu facem asta…”

Mi-am pierdut omul care ma iubea neconditionat,care si-a pus toata speranta si toate darurile in mine. Mi-am pierdut ochii care ma priveau ca si cand eram cea mai frumoasa si cea mai desteapta…mi-am pierdut mangaierile si mi-am pierdut serile cand ascultam muzica si dansam,zilele cand puneam tara la cale si plimbarile prin oras la cumparaturi,dupa-amiezele de la cafea si cel mai important…mi-am pierdut speranta.

“Sa-mi spuna cat mai am,ca sa mor cu demnitate”

Nu mama,moartea nu e demna deloc.Vine cu dureri si cu chin,cu miros imputit de spital,cu multe lacrimi si ganduri urate,cu sperante desarte si vise neimplinite. Nu e deloc demna moartea si sunt furioasa .

Sunt furioasa ca am fost neputincioasa in fata bolii tale,ca nu am putut face nimic in niciun fel,ca stateam langa patul tau si nu puteam sa spun altceva decat “Mami,te iubesc mult sa stii.”

As vrea sa fiu furioasa pe tine,ca nu te-ai dus mai des la doctor,ca nu ai avut destula grija de tine,dar cum sa fiu furioasa cand stiu ca te-ai sacrificat pentru noi,pentru tati si pentru mine?

As vrea sa pot sa fiu furioasa pe Dumezeu pentru ca a lasat sa te imbolnavesti…sau ca a lasat in lume boala asta groaznica si necrutatoare…dar nu pot…as trada ce simt in suflet…as trada credinta si increderea ca tu esti acum acolo sus,si ai grija de mine in fiecare clipa.

as vrea sa mai scriu multe….si trebuie sa fac asta…ca sa dau afara toata frustrarea si tristetea….dar nu mai vad tastele acum….sunt ude.

 

 

 

 

 

o singura data

am fost cu adevarat fericita………….

nimic nu merge bine

totul e distrus……nu am cladit nimic in ultimii ani….nu sunt stare de nimic si se pare ca nici nu merit fericirea:(

toate bolile pamantului s-au adunat in jurul meu……casa asta e………….moarta

totul e mort si rece si negru si soarele nu arde luminos…….arde tot..

nimeni si nimic nu ma mai poate linisti…………

ma simt singura…..straina de toti si de toate

nu mai pot…………….imi vine sa fug departe ca sa nu mai stiu pe nimeni…sa fug de mine si de rele………

sa urlu.

mi-e frica…….mereu mi-a fost………

singuratatea e ce ma sperie cel mai tare…………..si daca toti se duc in jurul meu….eu ce ma fac???????????????

eu ce ma fac?

nimeni si nimic nu ma ajuta……